Mehmet – Autobiografie – II

Partea a II-a – Transhumanța


Mehmet a ajuns acasă
Sunt acasă !

Era mult mai bine, fusesem deja adoptat. Eram Mehmet, adică miauuu !
O doamnă din familie, care se trezea mai devreme, mă striga să-mi dea lapte si alte bunătăți. Mm, mm…
După aceea plecam la joacă și hoinăreală. Mai ațipeam pe la umbră, mai pândeam un fluturaș, dar pașnic. Eram fericit ! Aveam un rost în viață.
Pe seară, când gașca mea se strângea sub un pin din curte, veneam și eu fuga-fuga, să mă alătur lor.
Era distracție mare. Vroiam scaunul meu acolo, ca să nu uite cumva că sunt membru cu drepturi depline. Mi-l ofereau, normal ! Ce oameni, ce suflete minunate! Îi iubesc pe toți, mai ales pe cei care au pledat să mă adopte Mami.
Dormeam cu cine vroiam dintre ei, eram prinț deja.
Ce discuții frumoase, ce povești ale Maestrului și ale celorlalți. Minunat !
Era veselie tot timpul.
Cea mai mare era când veneau băieții de la tennis și ne povesteau cum „i-au ucis”  pe unii și pe alții pe teren, la joc.
Mami îl întreba pe un domn din gașcă, mai dezvoltat el așa, ce-a făcut la tennis. El răspundea, în hazul general, că iar a avut ghinion, că a înnotat prea mult înainte, sau că i-a bătut soarele în ochi, sau că avea 5-0 și după aia s-a schimbat direcția vântului și a luat-o cu 7-5 „Dar mă duc pentru mișcare !”, completa sigur pe sine.

La faza asta se auzeau niște sunete și cuvinte, aparținând unui gen literar care nu intră pe blogul meu.

Sunt un Lord și chiar dacă dețin și eu părți intime, nu invit pe nimeni, în gura mare, să le facă una sau alta. E haios, că și intelectualii trebuie să mai refuleze uneori, dar nu pot totuși să și scriu tot ce îmi mai auzeau imensele mele urechi . Apropos, delicioase nu ? Sper că le-ați remarcat în poze, că numai ele erau de mine pe-atunci.
Domnul acela locuiește cu mine acum. E soțul lu’ Mami, prieten bun de-al meu. Vă spun că este foarte bun jucător de tennis, decât că pe Litoral astrele îi sunt potrivnice, poți să crezi !?

Uneori contribuiam și eu la distracție, evident. Lunga mea listă de calități, cuprinde și umorul, înaintea modestiei. Deși pe asta din urmă chiar nu știu să o am…
Într-o seară, doamna care mă hrănea, a intrat în camera ei și a început să-și strige soțul, cam speriată : „vino repede, că e un șoricel aici !”. Eu nu am înțeles din prima pericolul imens în care era, așa că am rămas cuminte, pe scaunul meu. S-a dus soțul, dar nu l-a văzut pe șoricică ăla.
O aud pe Mami spunând :”Ia-l pe Mehmețel, că rezolvă el situația !”. Și m-a luat !

Am pornit: ditamai omul de 2 m, cu mine la subraț, care ați văzut ce „voinic” eram la acea vreme, să prindem dihania ! S-a stârnit un hohot de râs general la acea imagine.

Eu tot nu înțelegeam tema. Până când am intrat in camera cu pricina…
Acolo doamna se cățărase în pat și zicea un pic tremurat „Cred că s-a băgat sub canapea „ .
În sfârșit, am mirosit problema. De ce n-ați spus așa de la început ?! Asta era ?! Al meu este !
L-am dibuit instant pe intrus, decât că nu puteam intra sub canapea, așa că l-am încolțit și m-am așternut la pândă, cu precăderea de vânător pe care o am.

Oamenii însă, în loc să aibă răbdare și încredere în aptitudinile mele, au vrut să grăbească capturarea nefericitului .
Prin urmare domnul acela de 2 m l-a strigat de-afară pe tipul care mă remarcase pe mine inițial, să-i vină în ajutor, să ridice împreună canapeaua, ca să pot intra eu, să-l prind pe nepoftit.
Dragii mei, atunci am avut o mare cumpănă în viață…
Mă cutremur și acum, când îmi amintesc cum era cât pe ce să mi se curme frumusețe de destin, brrr.
Ce s-a întâmplat : când a venit și bărbatul nr. 2, ca să salte canapeaua deodată cu nr. 1, cât să pot pătrunde eu, să prind prada, i-a cedat spinarea, deh, și-a dat drumul canapelei din mâini, cu un instinct de conservare criminal, dacă mă intrebați pe mine…

Aolio ! Bine că sunt deșteptuc și înzestrările mele de vânător m-au ținut deoparte. Că eu întâi îmi adaptez strategia din perspectiva câmpului de luptă și abia după evaluarea țintei și întocmirea minuțioasă a planului, trec la atacul năpraznic, fără scăpare, nu-i așa ?! Sunt felină, nu pifan.
Dacă m-aș fi repezit ca neghiobul la pradă, aș fi murit ca prostul, strivit de canapea, cum a murit si amărâtul ăla de șoricel nevinovat ! Era unul de pe câmp, rătăcit … A murit fără luptă. Mi-au luat tot fun-ul !
Dacă-l prindeam eu, ar fi fost „onecat show”, apoi i-aș fi dat drumul, că nu-s criminal, am și eu suflet.
Ca să nu mai zic ce jale și ce vacanță stricată ar fi avut familia mea, dacă m-ar fi făcut domnii aceia abțibild cu canapeaua…
Uf, am scăpat, dar m-am prins că trebuie să fiu mai atent cu oamenii ăștia, că nu pot să mă las doar pe mâna lor .
Spre exemplu dacă plecau acasă și mă uitau acolo ?! Mi se cuibărise deja grija asta în cap.
I-am auzit eu făcând tot felul de planuri de viitor pentru mine și era clar că vor să mă ia cu ei, dar pentru siguranță, am decis să nu mai hoinăresc toata ziua, ci să stau pe-aproape, ca să nu-i scap.
Îl auzeam pe tipul care mă remarcase și care scăpase și canapeaua … că „vai, dacă nu va fi Mehmet pe aici tocmai când plecăm ?!”. Da’ ce măi, io-s prost ?

Mi-am restrâns aria de hoinăreală și într-o zi, când i-am văzut că se agită cu bagaje multe și că bate vânt de plecare, mi-am facut de lucru exact prin boscheții din fața mașinilor.
Bine, mă prefăceam că-s ocupat, că m-am întâmplat pe acolo, că parcă e o roată lăsată… Tactică de Lord, să nu creadă ei că le cer ceva.
Tipul acela, care mi-a schimbat soarta, îngerașul meu, care era cât pe ce să-mi fie și demon, cu canapeaua ucigașă, m-a văzut ( era și greu !), m-a luat repede și m-a pus la Mami în brațe, direct în mașină.
Alți domni cărau un lighean cu nisip și atunci am știut sigur că e pentru mine și că mă vor lua cu ei. Miauuu !
Dar vă repet, destinul mi l-am rânduit singur, cu fler și alte daruri naturale. Pot fi invidiat de oameni pentru instinctele mele. Mami chiar vrea să fie Mehmet în altă viață ! Sunt model, despre ce vorbim, aaa ?!
Călătoria cu mașina a fost o încercare. Nu știu pentru cine a fost mai mare : pentru mine sau pentru Mami. Viteza, noutatea, emoțiile… Mieunam și vroiam să fug. Dar Mami, la fel de emoționată, m-a calmat. M-a mângâiat, m-a alintat, mi-a ținut umbră cu mâna ei și m-a adormit. Mă cuprindea încrederea în ea. Ce bine îmi era, ghemotoc in poala ei !
M-am mai trezit doar când am trecut Dunărea cu bacul și… am ajuns ACASĂ.
Uau ! Am făcut un tur de control, să văd dacă-mi convine și dacă nu sunt ceva rivali. Păi nu ?

Apoi m-am dus la ligheanul cu nisip, ca omul, după drum lung… I-am uimit pe toți. S-or fi așteptat să fac pe jos !? Eu ?! Da’ ce-s animal ?!
Nu mai țin minte dacă am mâncat ceva, dar știu că m-am dus intr-un pat confortabil, la somn, că eram rupt de oboseală. Dar și fericit că nu a fost degeaba… Îmi plăcea regatul meu și aveam să aflu că nu este singurul…

 

Mehmet - se culcă în prima zi acasă la elMă culc acum, în prima zi la mine acasă

M e h m e t

Va urma...

 

 

Ți-a plăcut? Răspândește-l!

3 păreri la “Mehmet – Autobiografie – II

  1. Dodo…o minune de bison…avea 3 luni cand l-am primit…de la niste prieteni…primele 2 saptamani ma vizita doar in wk, sa ma obisnuiesc cu ideea…al treilea wk ce urma sa vina ne-am dat seama ca suntem legati ombilical si nu l-am mai parasit….un ghemotoc cu blana…eu, mama aspra si cu reguli il sechestram in sufragerie…sa invete pufosenia ca in dormitor nu are voie…acum, trecand 3 ani de atunci mai am procese de constiinta, fiindca imi exilam comoara….este printul meu, eu sunt zeita lui si ne iubim enorm…

    • Păi nici Mehmet nu a avut acces la dormitor din prima…că mi-era frică de el. Cam mușca…
      După câteva luni ne-am acomodat: el tot mușcă, în joacă, iar eu am înțeles.
      Acum am și eu mustrări că-l lăsam noaptea dincolo de ușa dormitorului.
      Uneori nu e din joacă, e de alintat, iar eu nu pot să-l ating cum trebuie.
      Acum de exemplu suntem certați, pt că azi dimineață, a dat-o din amor și tandrețuri, în mușcături,ca de obicei. Felină, nu știe altfel, deh.
      L-am “lovit” atât de tare, că nici nu s-a prins. Dar trebuie să-mi calc pe inimă și să-l pedepsesc exemplar, ca să facă diferența dintre joacă și agresivitate.
      Numai că nu mă lasă inima…Am remușcări. Vine să se împace, e un mic excroc sentimental.

Lasă un răspuns