Pe Maestru l-am cunoscut în august 2010 la 2 Mai, la pensiunea “7 Pini” unde mergem de cel puțin 15 ani.
Era acolo când am ajuns noi, gașca veselă și gălăgioasă…
Gazda noastră, Doamna Felicia Tănăsescu , ne-a făcut cunoștință cu el și cu prietena lui, Sanda Mitache.
Începea o vacanță inedită…

Curtea aceea este cel mai răcoros loc din 2 Mai, verificat ! Are 3000 mp, cu deschidere spre șosea dar și spre mare , la plaja nudiștilor.
Doar că în acea vară briza și umbra din grădină nu au putut face față caniculei timp de 2 zile, în care am suferit toți de năduf. Dar distracția a fost cu atât mai mare.

Sanda se agita să pună cearceafuri albe peste tot și să ne imbrace pe toți în alb lejer, ca să suferim mai puțin. Viziuni de artist scenograf, deh.
Desigur că unii preferau slipul și băile dese. Era vipie, nu am mai trăisem așa ceva în curtea aia. Dar nici de atunci. Bine că nu a durat mult.
Eu eram pasionată de furtun și elaboram ploi savante printre acele pinilor, pe gazon și pe pietriș, luându-mi uneori laude tip Stadionul Giulești, de la prietenii “recunoscători”.

Maestrul ședea liniștit în șezlongul său, de unde ne mai arunca, funcție de amploarea situațiilor, diverse săgeți, mie și Sandei, ca să ne mai răcorească, nu de alta.
Se lipise de gașcă, auditoriu activ și cu mult simț al umorului. Ne stimulam reciproc și ne simțeam grozav.
Ne spuneam povești și întâmplări din viață. El uneori, auzind un cuvânt, ne spunea despre originile lui și-i făcea istoria. Alteori recita  cu o memorie uluitoare.
Ne observa cu ochiul artistului și făcea comentarii plastice.
Asculta cu arta conversației, care are politețea să nu-și întrerupă interlocutorii. Chiar dacă nu agrea întotdeauna ceea ce auzea, expunea altă părere, fără a fi conflictual.
Genul de om care stia pentru el, nu pentru a te face pe tine să te simți mai mic.
Uneori întreba : “știi cutare lucru ? “. “Nu !”. Și ne spunea el, sclipind fericit că știe și că are ceva de dat.
Și stia…
Ținea foarte mult la Mehmet. Avusese și el un motan, care îi stătea cuminte în poală când picta.
Acum era acolo doar cu Foca, șoricara Sandei, o splendoare și o cumințenie de cățelușă, cu care Mehmet se juca copios. Stătea draga de ea fără să-i facă nimic ștrengarului, deși acesta se urca pe ea, o mușca de urechi și o provoca în fel și chip.
Maestrul și Sanda aveau programat să plece acasă cu vreo două zile înaintea noastră. Planificasem deja să ne revedem după căteva zile la Poaina Țapului, la “Casa Cireșarilor”, locul de inspirație al unui alt Maestru al Culturii Românești – scriitorul Constantin Chiriță, plecat și el dintre noi, dar nu înainte de a ne deprinde cu patima cititului încă din copilărie.

În zorii zilei în care au plecat, noi nu ne trezisem încă și Maestrul ne-a scris pe masa din gradină : “Pe curând ! Nu uitați Mehmet ! “. M-a încurajat tot timpul să-l adopt pe motanul care este…

Am petrecut acolo zile și nopți de neuitat. Pentru toți cei prezenți.

Înainte să plece, François Pamfil se frământa, pentru că dorea să ne facă un dar, de parcă însăși prezența lui acolo nu ar fi fost oricum un dar uriaș pentru noi.
Cu bucuria unui copil, care nu mai are răbdare, ne tot spunea : “vă pregătesc ceva, surpriză ! “.
M-a luat deoparte și mi-a spus că vrea să compună un poem pentru noi și că are nevoie de mine, ca să-i dau mai multe informații despre membrii găștii pe care abia o cunoscuse de câteva zile.
Am început lucrul, discret, retrași pe gazon, la umbra unui pin …
O delectare !
Se manifesta ca elevul sârguincios, pentru ca apoi să fie profesorul ilustru.
Căuta să scrie ca și cum ne-ar fi pictat.
Râdea pe înfundate când îi venea ceva inspirat. “Bună asta, nu-i așa ? “ – mă întreba. Sau revenea pufnind când ceva nu îi suna bine.
A finisat până la urmă tabloul. “Suprarealist”, de bunăseamă.
Vibra mai mult decât de obicei, pentru că lucrase, crease.
A așteptat electrizat să i se adune ”muzele”, pe seară, ca să le poată citi “oda” ce le-o închinase.
Foșnea ușor, îmi mai făcea complice cu ochiul, anticipa surpriza și efectul ei asupra găștii. Emoțiile creatorului în așteptarea impresiilor.
Avea un dar de oferit și era încântat. Pictase niște personaje și urma vernisajul…
Oh da, “vernisajul” a avut un succes extraordinar.
În galeria simplă de sub pini, stând în penumbra nopții, mângâiați de briza răcoroasă a mării, am fost luminați pe rând de penelul Maestrului …

O cronică rimată dintr-un 2 Mai estival

 
La Kazaklar, pe turcă, la lacul cu cazaci,
În douămii și zece, în luna August, torid necruțătoare,
A sosit aici pentru plaje, șprițuri, baie și soare,
Celebrul nonet brăilean condus de Emil Căpriorul,
Pătimaș tenisman, ca și prietenul lui cu mustață,
Poreclit unanim Găligan.

Tot in celebra formatie, și Silviu,
Cu o Mariană cu ochi si pometi din Bugeac,
Titina cea calma, angrosist termopană,
Manu și-un caduceu simbol d’Esculap.

De la Berlin, importat temporar,
Este Rienzi, căzut in amor pentru pisoiul Mehmet.
În sfârșit, prea buna, mioapa și profund geoloaga Simona.

Această formație, profund lactovegetariană
Și declarat antifumătoare,
Se produce seară de seară
În studiourile Felicia, dotate cu pini șapte și aspersor.
Diochia Cornei se preface c-aduna chiștoace
Mădă schimbă cearceafuri la dormitor.

Și prin acest peisaj cu parfum dobrogean,
Trece un contur Shakespeare-ian.
E Nicky, cu barbă , ochelari și chelie
Și blonda lui doamnă în blăni de bizam.

P.S.
Dar cum am putut uita
Desenele prin folclor mișcătoare,
Pe Răducu Penescu, cu a sa pălărie ridicol de mare.

 
2 Mai – August 2010 Maestrul François Pamfil

Mai jos se află manuscrisul rimelor pe care Maestrul ni le-a dedicat.