Mehmet – Autobiografie – I

Partea I – Botezul

 

Trebuiau sa poarte un nume – Marin Sorescu

 

“Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
……………………………………………………………………………………………..

Stăteam undeva unde era cald si bine, când deodată au inceput niște zgomote bizare, agitație, muzică, râsete. Ce-i asta ? Evident, curiozitatea a fost primul meu sentiment.
Am zărit o luminiță la capătul unui tunel și am ieșit, să văd care-i treaba.
Mare lucru nu am văzut, că era orbitor. Nu romanul lui Cărtărescu, ci soarele. Numai la cultură vă e gândul, of !
Dar era cald și veselie.

Digital Camera

Mehmet – august 2010 – 2 Mai

Mai târziu am aflat de ce: m-am născut la 2 Mai, exact pe data de 2 mai 2010, pe cînd oamenii își petreceau vacanța acolo.
Nu am ieșit din spuma mării, deși de ea amintește blana mea, și nici din gloanțe rătăcite, cum este povestea aia spusă de Mami Simona pe blogul nostru.

Odată ajuns pe lumea asta, m-am prins repede că nu-i un trai prea dulce printre semenii mei.

Existențialismul  are charmul lui, indubitabil. Decât că eu am o noblețe ancestrală, care mă reține de la luptele pentru ciolan, așa cum îl văd redus azi cam la toate ființele.
Având maniere elegante, am știut că destinul trebuie să-mi fi rezervat altceva, mai rafinat.

Pe acolo era lume multă, așa că eu mi-am luat viața in propriile lăbuțe și am început să explorez zona.
Nu știam exact ce căutam, dar sigur o făceam într-un stil nativ – atractiv, pentru că în scurt timp am început să fiu hrănit si drăgălit de unii care umblau pe picioarele din spate. Oameni, cum aveam să aflu că le zice.
Aha, deci destinul se rânduiește cu fapte, nu vine de la sine. Bine că știu !

Mi-am ocupat așadar discret un teritoriu unde erau multi oameni din-aștia si am început să trăiesc bine.

Pensiunea "7 Pini" - 2 Mai - foto Simona aug 2010

Pensiunea “7 Pini” – 2 Mai – foto Simona aug 2010

Era la Pensiunea “7 Pini” a Doamnei Felicia Tănăsescu. 3000 mp, deschidere spre plajă, aer, umbră, răcoare, flori, gazon, pini, cantină…Desfătare !
Mai veneau semeni de-ai mei pe acolo, dar erau speriați și fugeau. Se jucau puțin cu mine, dar cu oamenii nu. Am simțit ca iau ceva avantaj din asta și am mers mai departe cu instinctele mele.
Astfel am înțeles că acolo unii plecau, alții veneau, iar eu rămâneam. Nu era rău, dar nici de viitor. Eu îmi doream o familie. Vroiam să fiu mai mult decât “pis, pis”, al tuturor și-al nimănui.

Digital Camera

Mehmet – august 2010 – 2 Mai

V-am zis ca am noblețe și instincte, dar mai am și o inteligență strategică aparte, așa că mi-am scos toate farmecele si calitățile la vedere, în căutarea unui “candidat” compatibil cu toate astea. Trebuia să am o casă a mea, un cămin.
Ca să-i amuz pe cei care mă adoptaseră deja în gașca lor, le prindeam fluturi din zbor, le răspundeam prompt când auzeam “pis, pis”, mă cățăram prin pini, eram vedetă. Prezență drăgălașă, dar cuminte.
Îmi rânduiam norocul și să-mi zică mie cineva ca p’ăsta nu și-l face omul cu mâna lui !
Și-a picat, pardon, a apărut un candidat serios. Sunt bazat, v-am spus. Nu cred în egaliatea în șanse, ci în dai tot ce poți și alegi din ce-ți pică !
Eu sunt un nestemat. Nu-s frumos tare, dar am ceva care îmi vine din interior și mă face deosebit, așa că am pus-o !
Era o gașcă haioasă tare, cred că cea mai haioasă pe care o cunoscusem, și din ea fiind, un tip m-a remarcat, m-a luat in brațe și după ce m-a alintat discret, dar mult si cu tandrețe, i-a zis unei tipe de acolo :”aș vrea ca motănelul ăsta să fie al tău, dar dacă nu poți, măcar ține-l la tine până pot eu să-l iau la mine”. El este din altă țară, cum aveam să aflu.
Tipa aia, care acum e Mami a mea, a cam înțepenit la auzul propunerii, care era deja proiect surd.
Părea de treabă ea, dar nu era pregătită să-l ia acasă pe diamantul care sunt, dar nici pe tipul ăla nu-i venea să-l refuze, când îl vedea așa de amorezat de mine.
Conflict cu deznodămînt fericit, clar ! Am citit asta în ochii ei catifelați de sufletul bun pe care îl are. ! Uau, și câtă dreptate am avut ! Acum e a mea !
În fine…
Eu, simțind împrejurarea fastă, am rămas lipit de ei.
Bine, in aceeași perioadă, mai aveam neesențial curtezane din alte grupuri, care mă luau în camere să se joace cu mine, de zbierau soții lor “sa ia cineva motanul ăsta de aici, că nu mai am loc de el și nu mă mai bagă soția în seamă”.

Geloși de-aiurea oamenii ăia, pentru că eu eram deja din gașca aia, cea mai haioasă, cu familia mea adică. Eram pe val, sau ce ?!
Mă susțineau toți, chiar și Mami, doar că pe ea încă o simțeam cam nesigură și speriată.
Nu mai avusese niciodată un patruped în casă și am înțeles că era și “Madam Scamă”, adică exact părul meu superb îi lipsea, precum și litiera cu nisip.
Ca să înțelegeți și mai bine de ce spun că sunt nobil : nu am făcut nimic ca să o conving pe ea în mod special. Am fost eu însumi și am lăsat-o să se convingă singură de comoara care sunt. Onest !
O auzeam cum căuta cu drag deja să-mi puna un nume, să fiu și eu cineva…
Stătea acolo alături de un domn artist, Maestrul, sculptor cunoscut, care din păcate acum cănd vă scriu, nu mai este printre noi decât cu sufletul din operele sale și risipit în inimile noastre….Îi spunea acestuia tot felul de nume. Vroia cu orice preț ca numele meu să fie haios, frumos și să reprezinte zona în care m-am născut.
La un moment dat Maestrul i-a zis : ”Uite-l pe Mehmet, a venit să ia gunoiul !”.
Mehmet este tătarul care vine cu teleguța trasă de măgărușul Marcu, să ia gunoiul de la pensiunile din 2 Mai. Mioritic, da.
În acel moment Mami a exclamat bucuroasă : “ Maestre, Mehmet se va numi motănelul nostru !”
Și pentru că toate acestea “ Trebuiau să poarte un nume”, iată-mă !

 

M e h m e t

 

Va urma...

Ți-a plăcut? Răspândește-l!

4 comentarii la „Mehmet – Autobiografie – I

  1. Așa este, dar i s-a urcat la cap și azi îl pun să-și scrie CV-ul și să se ducă la lucru, că și-așa se scoala cu noaptea-n cap si scârțâie ca o jucărie de-aia de cauciuc. Am zis că vrea bobițe, l-am bodogănit și m-am dus să-i pun în castronel. După aia, iar a mieunat în surdină, dar ca picătura chinezească. I-am închis ușa în nas. Ca să constat, cînd m-am sculat pe bune, că Tezaurul nu mâncase, ci doar vroia să mă ajit eu ca Jerry prin casă și el să fie Tom. Așa îi place, când nu le doarme pe cele 23ore si 30min din 24 pe zi : să mișunăm prin casă și el să ne vâneze.
    Îl dau la armată, aia e. Ce blog, ce Amintiri din Copilărie , autobiografii. Nu, instrucție.
    Ca primă soluție represivă, m-am gândit deja să mă culc eu mai devreme… ca să mă pot trezi odată cu el…Inima bate creierul cănd e vorba de “plușuri” de-astea vii…

  2. Continui sa revin in salon de cate ori am un pic de timp! Si cand neuronul meu singuratic da semne ca are nevoie de revigorare! Mehmet si Simona, va imbratisez pentru ca imi dati sa citesc cate ceva scris de “voi”: inteligent, cu umor, uneori acid, uneori cu nostalgie! Sau poate nostalgia este ca mi-e dor de Braila mea si de oamenii destepti pe care ii stiu acolo! Mi-am permis sa folosesc pe facebook butonul de “invita-ti prietenii sa aprecieze pagina Stil Simona”! Dar am selectat cui te dau spre apreciere!!! :))) Te pup cu drag!!!!

Lasă un răspuns